Prezentare
și Istoric

Cea mai bună carte de vizită a centrului bucureștean de pedagogie artistică o constituie seria de importanți maeștri ai artei naționale și universale care au căpătat o primă formare profesională în cadrul Şcolii de Belle Arte fondate, în 1864, de Theodor Aman și Gheorghe Tătărescu; îi amintim aici, selectiv, numai pe Constantin Brâncuși, Victor Brauner, Paul Neagu, Ioan Andreescu, Ştefan Luchian, Gheorghe Petrașcu, Sabin Popp, Aurel Jiquidi și Lucian Grigorescu. Dintre absolvenți, unii au ales să se dedice în egală măsură și unei cariere didactice, precum George Demetrescu Mirea, Francisc Sirato, Jean Al. Steriadi, Camil Ressu, Corneliu Baba, Alexandru Ciucurencu, Karl Storck, Dimitrie Paciurea, Cornel Medrea, Oscar Han, Ion Jalea, Gabriel Popescu, Octav Grigorescu, Simion Iuca, Ion Bitzan, Cecilia Cutescu-Storck, Zoe Băicoianu și Mac (Mihai Filip) Constantinescu; concomitent, în sfera istoriei artei, esteticii și criticii de artă au activat personalități precum Alexandru Tzigara Samurcas, Eugen Schileru, Ion Frunzetti și Vasile Drăguț.

În calitatea ei de unic așezământ bucureștean de învățământ superior în domeniul artelor vizuale, cu bună reputație națională, Universitatea asigură o formare adecvată pentru viitorii practicieni și teoreticieni, premisa esențială a educației oferite fiind racordarea la cerințele societății române actuale, precum și sincronizarea cu tendințele și curentele artistice semnificative ale artei contemporane universale. Această disponibilitate pentru înnoire ține seama de tradiția învățământului artistic local, caracterizată însă, încă de la începuturi, de o deschidere europeană.

În vederea concretizării acestor deziderate, Universitatea dispune de un corp profesoral de elită, bine racordat, prin activitatea artistică sau teoretică, atât pe plan național, cât și internațional, la viața culturală a momentului, precum și de o seamă de dotări tehnologice. Biblioteca Universității este în posesia unui variat fond de carte de specialitate, incluzând o mediatecă al cărei bogat patrimoniu constituie o bună sursă de documentare vizuală. O seamă de expoziții, dintre care unele cu participare internațională, au loc în spațiul expozițional al Universității, situat în imediata ei vecinătate. Evenimentele organizate în cadrul UNAGALERIA sprijină în special proiectele novatoare pentru agenda curriculară sau activitatea extra-universitară a studenților și membrilor corpului didactic, contribuind la promovarea imaginii Universității. UNAGALERIA a câștigat încă de la lansarea primelor evenimente atenția artiștilor, jurnaliștilor, criticilor de artă, a curatorilor și a publicului larg, datorită ținutei și seriozității programului expozițional, dar și grație eleganței spațiului de expunere. Universitatea posedă și un cămin studențesc în zona centrală a capitalei, în apropierea atelierelor, la o mică distanță de Gara de Nord.

În cadrul reformei învățământului superior românesc, vizând asigurarea unei mobilități la nivel instituțional a studenților pe plan european, Universitatea a introdus, încă din 1998, Sistemul European de Credite Transferabile (ECTS). Începând din anul universitar 2005-2006, în conformitate cu noile norme stabilite în învățământul românesc, studiile universitare de lungă durată se desfășoară pe durata a trei ani. Prin semnarea la Lisabona, în 1997, a acordului european de recunoaștere a diplomelor de studii, România a demarat un proces în cadrul căruia Ministerul Educației și Cercetării semnează convenții internaționale de echivalare a certificatelor și diplomelor.

Administrarea relațiilor internaționale, precum și demersurile vizând impunerea imaginii Universității în contextul artistic și cultural actual intră în sarcina Departamentului Imagine, Comunicare și Relații Internaționale, care propune și elaborează, în acest scop, strategii și programe specifice. Activitatea principală o reprezintă lansarea, facilitarea și coordonarea acordurilor de colaborare cu alte universități și departamente similare din țară și din străinătate, o atenție aparte fiind acordată programelor de educație și cercetare promovate de Comisia Europeană, de organizațiile internaționale și de guvernele altor state. În vederea integrării Universității în rețeaua europeană a instituțiilor de profil, departamentul promovează și dezvoltă studiile în străinătate, prin programe de cooperare internațională în cercetare și educație.

În cadrul Universității funcționează și un centru de cercetare care coordonează cercetarea fundamentală și aplicativă din Universitate, conform standardelor naționale și internaționale, cu accentul asupra interdisciplinarității. Subdomeniile de cercetare sunt studiul tradiției în creația artistică, studiul tehnologiilor tradiționale și moderne și cercetările aplicative în artele vizuale.

Începând cu anul 1859, Theodor Aman și Gheorghe Tătărescu au înaintat oficialităților propuneri de înființare a unei instituții de învățământ artistic de factură modernă, aprobarea domnitorului Alexandru Ioan Cuza fiind în cele din urmă obținută în iunie 1864, prin insistența lui Dimitrie Bolintineanu, la acel moment ministru al Instrucțiunii publice. Sub directoratul lui Aman, Școala de Belle Arte din București și-a definit o formulă organizatorică adecvată, inspirată de modelul parizian, iar ulterior, sub îndrumarea lui George Demetrescu Mirea, ținuta academică a fost consolidată și specializările s-au diversificat, prin includerea artelor decorative. În urma pensionării definitive a lui Mirea, funcția de director i-a revenit lui Camil Ressu, în timpul mandatului său survenind, în 1931, și recunoașterea statutului universitar. Ressu a fost ales atunci drept prim rector și a condus astfel destinele Academiei de arte frumoase până în 1941. Succesorii săi au fost Eustatiu Stoenescu și Jean Al. Steriadi.

Reforma învățământului impusă de regimul totalitar comunist în 1948 a bulversat organizarea tradițională, dând naștere hibridului Institutul de Artă, care reunea facultățile de Muzică, Teatru, Coregrafie și Arte Plastice. Presiuni de diverse naturi au amenințat ulterior desfășurarea firească a învățământului artistic. Sunt introduse noi cursuri cu substanța ideologică, vădind proiectul aservirii artiștilor și al impunerii tematicii și esteticii realismului socialist.

Redobândirea autonomiei de profil are loc însă destul de repede, în 1950, când se fondează Institutul de Arte Plastice „Nicolae Grigorescu”, instituția reușind pentru deceniile următoare să își păstreze ținuta adecvată misiunii sale. Calitatea procesului de învățământ a fost asigurată printr-o atentă politică a rectorilor care s-au succedat, de atragere mai întâi a cadrelor didactice dintre marile figuri ale vieții noastre artistice afirmate în perioada interbelică și ulterior a unor personalități ale culturii noastre ce se impun în primele decenii după război: Nicolae Darascu, Corneliu Baba, Alexandru Ciucurencu, Ştefan Constantinescu, Rudolf Schweitzer-Cumpana, Corneliu Medrea, Ion Lucian Murnu, doctorul Gheorghe Ghitescu, arhitectul Horia Teodoru, dar și criticii de artă Eugen Schileru, Ion Frunzetti, Dan Hăulică s.a. Pregătind la nivel de excelență generații succesive de gravori, profesorul Simion Iuca a predat în școala bucureșteană din deceniul 4 până în deceniul 9 această artă învățată de Ecole des Beaux-Arts. Dezghețul ideologic adus de perioada 1964-1969 a coincis și cu sărbătorirea Centenarului școlii (1964), moment când, prin eforturile rectorului Costin Ioanid, instituția a fost sprijinită să-și consolideze prestigiul prin continuarea integrării unor remarcabili profesori – Zoe Băicoianu, Ion Bitzan, Alexandru Brătășanu, Mac Constantinescu s.a. – și să-și diversifice secțiile de arte decorative, înființate încă din 1948. Se fondează astfel, în deceniul 7, secțiile dedicate artei metalelor, sticlei, modei, scenografiei de film și televiziune. Lua ființă în 1969, în urma strădaniilor profesorului arhitect Paul Bortnovschi, secția de Estetica Formelor Industriale. Încă din anii 1950 este integrată în cadrul Institutului catedra de Istoria Artei, înființată de George Oprescu înainte de război, la Universitate. Institutul va asigura ulterior, către 1979-1980, prin strădaniile profesorului de istoria artei medievale românești Vasile Drăguț, pe atunci rector, supraviețuirea Institutului de Istoria Artei, respectiv a unor specializări și dotări ale Direcției Monumentelor Istorice, desființată în 1978. În cadrul școlii au fost puse, cu acest prilej, bazele învățământului în domeniile conservării și restaurării patrimoniului artistic.

În anii care au urmat înlăturării regimului comunist s-a produs firesc și reînvierea unor elemente ale tradiției interbelice, de-a lungul anului 1990, solicitările profesorilor și ale studenților deopotrivă vizând revenirea la titulatura consacrată, Academia de Arte din București, precum și reintroducerea unei corespunzătoare durate a studiilor, anularea repartizărilor obligatorii etc. în timpul mandatelor de rector ale sculptorului Mircea Spătaru, s-a realizat înnoirea și consolidarea strălucită a corpului profesoral (dar și cadrul de succesiune firească a generațiilor), prin cooptarea la catedre, pe criteriul excelenței în creație a artiștilor de marcă afirmați în deceniile 6 și 7, precum pictorii Gheorghe Anghel, Florin Ciubotaru, Ştefan Câlția, Sorin Ilfoveanu, Horia Pastina, sculptorii Mihai Buculei, Vasile Gorduz, Napoleon Tiron, Paul Vasilescu, graficienii Nicolae Aurel Alexi, Aurel Bulacu, Victor Ciobanu, Nistor Coită, Mircia Dumitrescu, Mihail Mănescu s.a., ca și prin cooptarea unor plasticieni mai tineri sau foarte tineri. Tot în acest interval, în anul 1992, a fost constituită o nouă facultate, cea de Istoria și Teoria Artei; nucleul ei era vechea catedra omonimă, reînviată după 1989, ei adaugandu-i-se secțiile de Pedagogia Artei, Restaurare și Arta Foto-Video.

În spiritul armonizării cu sistemul educațional european, care de altminteri a guvernat însăși geneza învățământului artistic bucureștean, Academia de Artă a fost acreditată în 1998, ca universitate. Actuala titulatură de Universitate Națională, primită în anul 2001, certifică nivelul de excelență atins după un secol și jumătate de experimente educaționale, perioadă în care catedrele au fost ocupate de artiști de excepție și cercetători renumiți ai fenomenului artistic românesc. Foștii studenți s-au înscris pe traiectorii bine individualizate în contextul artistic local, uneori și în cel internațional, mulți dintre ei alegând la rândul lor o carieră didactică, fapt care explică temeinicia și stabilitatea tradiției pedagogice în domeniu, în capitala României.